… a fost …

Această prezentare necesită JavaScript.

 mereu cu intarziere ne amintim de ceea ce a fost … mereu prea tarziu gasim solutii … mereu prea tarziu credem ca putem schimba ceva …

… 7 aprilie 2009 a fost … dar ce a fost? … chiar daca au trecut 2 ani, adevarul e departe de a fi descoperit si stiut … si ce folos daca se cunosc detalii, daca lumea stie ce si cum a avut loc, cine a fost in spate daca nimeni nu isi asuma responsabilitatea, daca vinovatii nu sunt trasi la raspundere, daca tinerii sufera inca de pe urma tratamentului inuman al politiei si al procuraturii …

… prea tarziu se fac toate … chiar si articolul acesta e prea tarziu postat …

… cu toate acestea vreau sa se stie ca noi nu am uitat … noua ne pasa de cei care nu mai sunt … de cei pentru care 7 aprilie 2009 nu este decat o data in calendar, ci o durere in suflet

 

 

… cautam …

… tot cautam in ultima vreme ceva si nu imi dadeam seama ce … am parcurs mai mult de 700 sute de kilometri in acest timp … am dormit pe apucate, am citit ce nimerea la mana, am urmarit firele distorsionate de praf ce se avantau spre neantul cerului, cu toate ca stiau ca se vor lovi de ceea ce intalneau in cale. mi-am dat seama ca nu vantul e cel ce distruge ceea ce intalneste in cale, ci ceea ce sta in calea vantului distruge perfectiunea naturii …

… am cautat raspunsuri si am gasit mai multe intrebari … am intocmit o lista cu lucrurile care mi-au pictat zambete in obrojari … lista e foarte lunga, dar in acelasi timp si fff scurta … sunt lucruri ale caror natura nu am inteles-o inca … si rad si plang cand imi amintesc de ele …

… am alergat de viteza, am vrut s-o evit, dar am inteles in acelasi timp ca am nevoie de ea … am cautat anume in viteza ceea ce mi se parea ca pierdusem … am incercat sa ma inteleg pe mine si actiunile care le fac … rost prea mare nu am gasit, dar mi-am dat seama ca tot ce fac este o parte din mine, o parte ce ma defineste, iar fara aceste lucruri nici eu nu as mai fi eu …

… mi-am dat seama ca cei din jurul meu ma respecta si ma accepta in masura in care eu singura vreau acest lucru, in masura in care eu ma respect pe mine … nu stiu daca am vre-un merit aparte in domeniul asta … ma respect pe mine, dar uit uneori si cei din jur profita de asta … oricum … destul de des am insomnii si ma trezesc din starea descrisa mai sus … presul de la usa e usor sa fii, ba chiar si picioarele sa le stergi de el … cu toate acestea nu am fost si nici nu voi fi nicioadata acel ceva de la usa, cu toate ca unii au gresita impresie ca e asa …

… si uite ca niciodata cautarile nu se aleg cu triumful de a gasi ceea ce se cauta … si raman cu speranta ca, intr-o zi, pe neprins de veste voi reusi sa spun cu certitudine „da … asta era”