cui te las eu, dorule?

dor, dor si iarasi dor … atat de romanesc, atat de profund … atat de personal, de inexplicabil si de fulgerator

mi-e dor si nu ma rusinez sa o recunosc … mi-e foarte dor … mi-e dor de mama, mi-e dor de surioara mea … mi-e dor de persoane pe care de foarte mult timp nu le-am vazut … mi-e dor chiar si de copilaria mea, de unele momente unice si de neuitat, de scoala, de colegii mei din generala … mi-e dor de colegiu, cu toate ca in fiecare zi sunt pe acolo … mi-e dor … mi-e dor de tot ce a avut un oarecare impact asupra formarii mele ca personalitate.

…………………………………………………………………

si totusi, mi-e dor de un dor adevarat … mi-e dor de tine dorule … cred ca si tie, pentru ca ultima data cand m-ai vizitat ai stat cam mult si mi-am dat seama ca nu o faci in zadar … ai dat de bine cred 😀

mi-e dor de tine … de momentele in care m-ai invatat ca timpul spune multe, cand rabdarea este cea care lispeste, dar care in acelasi timp este si cea care te ajuta sa faci unele concluzii la fine de meditatie si de asteptare. mi-e dor dorule, mi-e dor … de ce nu mai apari?

mi-e dor sa iti aud vocea, sa vorbesc cu tine cu toate ca toti ceilalti din jur au impresia ca vorbesc singura … mi-e dor … erau momente pe care acum le-as trai la infinit, daca ai avea bunavointa sa mi te alaturi si sa continuam drumul impreuna … dar stiu … stiu ca nu vei veni …

niciodata cand am avut nevoie de tine nu ai venit … ai venit doar atunci cand gandul doar la tine nu-mi era …

mi-e dor sa nu-mi mai fie dor de tine … stiu ca e prea egoist, dar asta cred ca ar putea fi cel mai frumos dar al vietii facut vreodata mie … mi-e dor … mi-e dor

si totusi … cui sa te las? cui, daca nimeni nu are nevoie de tine, dar in taina te venereaza? cui, dorule, cui?

imi esti amic fidel de o buna perioada de timp … mi-ar parea rau daca te-ai porni pe alei de unul singur … in doi existenta e mai usoara, viata mai placuta si mai savuroasa … ai face pereche perfecta cu mine …

stiu ca multe inimi frangi, ca esti gentil si ca nu iti place sa te lauzi … pe toate le stiu … le stii si tu … stii si tu ca in jur e numai tacere … poate ca nu vrei sa imi deranjezi linistea, sa nu ma trezesti din visarea mea divina … dar te vreau inapoi numai pentru mine … nu mai e nevoie de inimi frante in lume ….

te-as cere inapoi, te-as cere …. dar nu am cui … singur hoinar il lume nu imi permiti sa iti fiu alaturi … pur si simplu nu am cui sa te cer … cu toate astea, vei veni … vei fi odata si odata al meu, cand propria fiinta se va hrani din amintiri si doruri

 

aripi de lacrimi

rasfoiam o agenda mai veche si am gasit ceva … ceva ce mi-a produs o buna dispozitie inexplicabila … gandeam original … gandeam fara un obiect al creatiei … era creatia mai pura … eram eu mai multimita … scriu aceste ganduri pe blog incercand sa imi recapat vechiul obicei … sper sa imi reusesca 🙂

…………………………………………………………………

aripi de lacrimi zboara spre intunericul suferintei. purul lor suflet nu poarta nici o vina pentru o astfel de soarta, insa ele sunt cela care ridica uneori ceea ce mai ramane viu in pozitivism, speranta si dorinta de a continua, de a persevera indiferent de situatie …

izvorate din mii de sentimente contradictorii, lacrimile intruchipeaza sfesnicul fidel al oricarei dezamagiri … incununeaza uneori succesul, insa insumeaza de fapt o munca imensa, nopti nedormite, ore de vesnica cautare si deceptii.

aproape mereu, la bine si la greu, lacrimele sunt cele care dau aripi indiferent de imprejurari. de e bine, speri la si mai bine, la lucruri si mai mari, la atingerea idealului, pe care cu siguranta nu l-ai intalnit, dar speri sa il gasesti …. lacrimile iti dau speranta sa speri in continuare.

de e mai rau, zbori cu ganduri la vremuri infloritoare, senine.

concluzia … nici una … si asta pentru ca lacrimile intradevar au aripi, insa destinatia niciodata nu este cunoscuta. cand si mai apar incerc sa virez spre lumina …

 

căutarea

M-am trezit de dimineaţă şi căutam. Şi nu m-am putut linişti nici o clipă. Eu căutam. Dar ce căutam? Ce pierdusem? Nu-mi pot da seama. Dar căutam şi căutam şi căutam, de parcă era ceva important.

Am deschis geamul, iar minunatale fascicule multicolore mi-au atins pielea. Strălucirea aceea mi-a captat atenţia pentru câteva minute, dar nu m-a făcut să uit de faptul că eu căutam ceva. Şi totuşi, ce căutam? Aerul rece m-a trezit la viaţă, dar nu din concentrarea deplină. Eu căutam ceva. Pulberea fină ce ieşea de pe suprafaţa plapumei pe care o scuturam mă ajută să fac unele asociaţii. Oricum ştiam că nu era ceea ce căutam.

Printre zgomotoasele sunete ale ibricului, troncăneala vaselor de la bucătărie mi-am pierdut gândurile. Nu era momentul potrivit să mă gândesc. Cafeaua fierbea parcă mai greu decât oricând. Nu mai aveam răbdare, dar uite că nu trece mult timp şi văd cum deasupra ibricului o navetă spaţială se apropie şi se apropie de marginile sfârşitului. Ce se întâmplă? Nu mai sunt pe lumea asta? Chiar OZN-uri mă vizitează în bucătărie? … Nu, şi de data asta m-am pierdut în visare. Era doar cafeaua care îşi ieşise din matcă. Şi uite că nici asta nu era ceea ce eu căutam. Am savurat din cafea în timp ce buchiile din ziar îmi păreau cărbuni aprinşi ce îmi ardeau ochii.

Am hotărât că nu se merită să mai continui, aşa că am lăsat ziarele. Gustul dulce-amărui îmi oferea liniştea de care aveam nevoie. Era ceva ceresc în cafeaua aceea, iar pentru o clipă am crezut că am găsit. Pentru prima dată în scurta mea existenţă sentimentul satisfacţiei şi-a înfipt adâng încrederea în sufletul meu. Dar uite că prea mult am savurat eu din acea licoare, iar când când am văzut că se terminase mi-am dat seama că ceea ce căutam era mult mai profund.

Mi-am luat inima în dinţi şi am hotărât că ziua ce urma va fi una plină de căutări. Până la urmă tot era să găsesc ceea ce căutam. Şi am pornit eu, oraşul e mare, dar nu imens.

Gălăgia pieţii din apropierea casei mi-a dat de înţeles că nu era destinaţia perfectă.

Am luat-o la pas, pe vechea ulicioară a copilăriei presărată cu amintiri, zâmbete şi o doză mare de melancolie. Îmi dădusem seama că următoarea staţie a pribegirii mele este parcul cu flori albastre. Uitasem că florile părăsiseră plaiul nostru mioritic, metamorfoza le-a preschimbat în foi uscate de dor. Ceea ce rămăsese în urma lor erau doar frunzele sterpe. Căutarea se apropia de sfârşit şi simţeam asta. M-am întins pe frunzişul uscat. Sunetul pocnitor al frunzelor mă duse cu gândul la căutarea mea. Cu siguranţă nu îmi doream să se întâmple la fel ca şi cu cafeaua. Confortul provocat de uniunea cu natura era atât de neobişnuit. Ceva lipsea, nu ajungea ceva în tot peisajul.

Am scotocit prin geantă şi am dat de o carte. Am scos-o şi … surpriză. Asta era totuşi ceea ce căutam. Frunze şi cărţi, cărţi şi frunze. Mai bine suna totuşi FRUNZE DE CĂRŢI!

 

tu … ideal imaginar

te caut in tot ce sunt si nu te gasesc … te-am pierdut in propria visare, in adancul sufletului … asta e cel mai greu

nici nu te-am avut, nu te-am simtit … doar erai … existai in mintea mea … ma alimentai cu nectar divin, cu dorinta de viata si cu perseverenta … ma faceai sa te caut mereu, sa nu am liniste pana nu te voi gasi … acum singura m-ai lasat …

vroiam mereu sa dau ochii cu tine, sa vad in ochii tai vapaia care ma incalzea ori de cate ori frigul imi racea sufletul … ai plecat, frigul m-a doborat, privirea si-a pierdut luciul …

vroiam sa cred ca am un partener de singuratate, meditatie care sa nu ma impuna sa fac ceva ce nu as vrea … acum mi-am dat seama ca trebuie sa infrunt de una singura toate cele ce ma inconjoara …

nu am vrut niciodata sa ranesc pe cineva, dar ceea ce am pierdut ma face sa ma gandesc daca ce am e cu adevarat ceea ce imi doresc … viziunea mea despre tine e cu mult superioara tuturor celor ce ma inconjoara si incearca sa isi lege intr-un oarecare fel viitorul de mine … nu sunt nici macar prezentul lor … sunt pierduta si eu in visare … ceea ce imi doresc este sa fiu cu adevarat singura …

si pana la urma cine esti tu? … un ideal … o nalucire … o imagine creata imaginar de mine … cine stie daca te voi gasi … prea multe calitati ai … esti mult prea perfect … cred ca de aceea te-ai si pierdut adanc in mine …  nu vrei sa ma sustii si de data asta … iti dai seama ca am gresit … trebuia sa nu ranesc pe nimeni, trebuia sa fiu sincera … sa recunosc ca am pe cineva, chiar daca numai in plan mintal … timpul le va aranja pe toate, dar pana atunci … cruta-mi existenta … permite-mi sa fiu din nou singura

 

rece

gerul i-a furat sufletul, l-a dus undeva departe, departe, l-a inchis in palatul rece al infinitului … nu putea pur si simplu sa scape … o cuprindea frica, dar isi dadea seama ca se va obisnui … stia ca va deveni si ea rece … stia ca pana aici a trait cu adevarat … ce va urma era cert … nu va mai fi aceea care a mai fost … nu va mai simti la fel, nu va mai iubi la fel … nu va mai fi ea

totusi inca o durea ceva … ii parea rau ca nu a reusit sa ii spuna lui cat de mult il iubeste, cat de mult inseamna el pentru ea … stia ca e sfarsitul dar nu putea face nimic … era mai simplu asa

zilele treceau neintrerupt pe noianul necontenit al frigului … la inceput i-a fost greu … fara zambete, fara priviri calde, fara mangaieri … fara soapte de dragoste … era atat de fals si de superficial … simtea ca nu mai rezista

frigul, simtind ca si-a facut efectul, a eliberat-o … mai rece ca intotdeuna, mai indiferenta decat orice alta fiinta de pe pamant, mai  singura decat fusese vreodata …

nu stia unde sa o apuce, dar nu era o problema prea mare … oriunde nu s-ar fi dus stia ca va fi primita, ca toti o asteapta, ca le-a fost dor si ca sunt dispusi sa o ierte indiferent de ce nu ar fi facut … daca e sa vorbim sincer, nici nu ii pasa ca nu va fi iertata … confortul era prea mare in situatia in care se afla …

momentul cel mai greu abia incepea … cu toate ca nu pentru ea … era prea amortita sa mai simta ceva, cu toate ca era cel mai de pret lucru pe care si-l dorea … sa simta si sa traiasca momentele alaturi de cea mai de pret persoana din viata ei … planul diabolic al vietii i-a schimbat total traiectoria si acum se afla in fata celei mai mari nedreptati …

reintalnirea cu el … nevazund-o de ceva vreme, el, iubind-o fara limite temporale, spatiale sau ideologice si-a calcat peste orice principii si a alergat sa o vada, sa o simta alaturi … ea … mai indiferenta ca niciodata, era de nerecunoscut … rece, superficiala, indiferenta … pur si simplu nici unul din ei nu intelegea ce se intampla … nu puteau trece peste acea bariera impusa de frig … ea era rece

a incercat in fel si chip sa o schimbe, insa nu a reusit … inima ei era rece … tot ce mai putea face era sa ii admire chipul angelic stiind ca de acum in colo va avea langa sine doar  ceva foarte rece … o iubea si asta conta pana la urma … doar prezenta ei ii aducea raze de lumina in viata