nesiguranta

diparitia a ceea ce nici nu se naste e uneori mai tragica decat intraga existenta constienta a cuiva sau a ceva. durerea suferita a ceea ce nici nu a apucat sa existe e sfasietoare, iar semnele de intrebare ce apar zguduie din radacini intreaga-mi fiinta? distanta e de vina, ochii care nici nu au avut sansa sa se intalneasca, gandurile prea multe care nici nu s-au putut scrie pe foaia imaculata a constiintei … tot ceea ce nu imi permite creierul sa verbalizez, inima pastreaza si rumega. de ce nu avem curajul sa simtim cu inima si nu cu constiinta? de ce intre doua persoane apare mereu constiinta si nu permite sa aiba loc un schimb fluent de idei, sentimente care inima le nutreste in cel mai sincer mod?

ce ma face sa scriu aceste randuri? … poate ca dorinta de a nu mai trece prin ceea ce zilnic initiez … conversatii mascate si fara sens in comparatie cu ceea ce cu adevarat ar trebui sa fie … dorinta de a fi eu si nu ceea ce imi dicteaza constiinta … dorinta de a fi aproape de acea persoana care in cele din urma e ceea ce am asteptat … acel print din poveste, pe alocuri cu unele defecte dar care pentru mine e cu adevarat un print, acea dorinta arzanda de a strabate distanta cu gandul doar pentru a fi aproape, pentru a alina durerea celuluilalt si setea mea nebuna de comunicare si … cine stie … iubirea adevarata

poate ca e greu de crezut, dar sunt unele momente cand simti ca ai intalnit persoana potrivita cu toate ca nu ai avut niciodata ocazia sa fii fata in fata cu ea. poate ca e ciudat, poate ca nu e adevarat, poate ca voi da gres si de data aceasta, insa ceea ce simt este ca DA … poate fi ea. sentimentul este profund … nu stiu ce va urma, insa cu siguranta vor fi unele clipe de suferinta, cu toate ca poate fi si implinire. suferinta este inevitabila totusi tinad cont de aceea ca distanta ramane unul dintre acele coordonate care mereu va desparti doua suflete gemene

 

… alone in a huge world …

alerg mereu si de putine ori ma opresc sa imi dau seama care este motivul pentru care alerg cu aceasta viteza … frica e in sange si nu vrea sa iasa oricat de mult nu as forta-o … s-a transformat deja in lichidul vital fara de care nu mai pot exista. de  vina e propria-mi constiinta care a hotarat ca e mai bine sa sufere in singuratate decat sa se elibereze de povara unor ganduri sfasietoare. frica e mai simpla, mai usor de indurat, macina doar interiorul, nu da suspiciuni nimanui ca ceva ar fi gresit, te pazeste de orice contact cu cei din jur.

vreau sa cred ca sunt puternica, dar nu mai stiu ce inseamna a  fi puternic … a fi inchis in sine sau a putea avea un echilibru intern … nu cred ca voi mai rezista mult in acest ritm, iar asta nu ar insemna ca pur si simplu voi schimba ceva in mine … cred ca e prea mult. pur si simplu voi ceda si cine stie ce urmari va aduce aceasta cedare. as vrea sa spun stop, ajutor … dar de fiecare data imi dau seama ca sunt singura si nu ma poate auzi nimeni … asta e cel mai dureros … alone in a huge world …

vinovatul … probabil eu insami, oricum influenta celor din jur nu face nimic altceva decat sa mareasca dramatismul … momentele cand ai nevoie sa vorbesti cu cineva si nu e nimeni alaturi, iar agenda telefonica e prea mare ca sa poti suna pe cineva mi se par imposibil de depasit, insa nu stiu cum se face ca mereu trec peste ele … sa vie de vina playerul care e mereu plin cu muzica care ma face sa mai uit ca sunt singura persoana cu problemele astea? … probabil ca nici nu e o problema atat de mare … singuratatea e prea frumoasa in comparatie cu dialogurile interminabile despre lucruri absolut fara sens … probabil ca ea, singuratatea, e adevarat mea prietena