liniste

linistea … sugruma vieti, distruge imperii, strapunge orizonturi, taie clipe de maxima intesitate … si totusi e tacere

nu as fi crezut niciodata ca voi avea o atitudine pozitiva fata de liniste, fata de tacere … uite ca a ajuns si aceasta vreme … linistea si tacerea este mai placuta uneori … tu faci parte din ele … poate ca doar din ideal, poate ca doar intr-o inchipuire mult prea ireala si prea departata

cuvintele sunt uneori de prisos … de fiecare data zic ceva aiurea, ceva ce nu se leaga cu nimic din ceea ce gandesc … mereu am vrut sa poti citi doar ce am gandit … poate ca era si mai simpla existenta mea in acest mod, poate ca nu ar fi trebuit sa lupt atat … poate ca ramaneai acolo unde ai vrut mereu si de unde eu nu te-am lasat niciodata sa pleci …

inima mea are nevoie de liniste … o liniste divina pe care o cauta de ceva vreme … observ ca inca nu si-a gasit-o … vreau sa vad in tine anume tot de ce aveam nevoie, sa cred ca tu esti totul … totusi imi dau seama ca este doar o iluzie … ceva ramane un blocaj … blocaj prea mare si nu pot face nimic sa il depasesc … nu vreau sa fiu mereu eu cea care face ceva in privinta asta … nu vreau sa fiu prima

mi-e frica si stii asta … mi-e frica de orice … mi-e frica de tot … mi-e frica de mine … mi-e frica

cu toate acestea sunt cufundata si eu in liniste si tacere si eu … cufundata de cand ma stiu … nu vreau sa ies de acolo, dar vreau linistea sa ma inconjoare si sa fie prezenta in fiecare colt al existentei mele … linsitea e nectarul, nectarul fara de care nu pot trai … nectarul care imi alimenteaza zambetul … si e atat de simplu sa existi in felul acesta …

si inca nu am invatat sa spun tot ce am pe suflet asa cum e … iarasi infloresc tot ce e ascuns acolo … sper sa  intelegi macar de data asta totul exact asa cum am vrut eu sa intelegi … sper sa ma regasesc pe mine undeva … sper sa fiu ratacita, dar nu pierduta … sper sa fiu aceeasi eu

 

suflet boschetar

nu e prima data cand constientizez faptul ca versurile cantecelor pe care le ascult au o influenta directa asupra mea … iata cum se face ca si de data aceasta am dat de un cantec care ma rascoleste cu toata puterea. desi nu imi descrie adevarata stare in care ma aflu, a reusit cu o maiestrie care rareori reuseste sa ma doboare sa imi reverse emotiile prin lacrimi …

ce s-a intamplat?

mi-am dat seama ca nu tot ceea ce vrem poate fi cu adevarat al nostru, prezentul e mai important si cu mult mai frumos decat ceea ce rezerva viitorul …

daca ar fi sa parafrazez vorbele cantecului, insa din perspectiva mea cred ca ar fi ceva de genul: dragostea nu are margini, milionarii nu o pot cumpara, boschetarii sunt cei ce duc in spate povara acestei atrocitati cu chip frumos … dragostea nu are limite, nu are unitate de masura … daca ar fi sa fie data in chirie, nici banii nu ar mai avea  valoare … saracia mistuie fiinta in lipsa celei pereche, doar datorita dragostei nebune si in pustiu ar ploua …

ceea ce ma framanta pe mine … incet ajung boschetar desi nici nu stiu ce e cu mine … incep sa ma usuc, desi nici nu am motiv real, sa fac ceva nu pot, mi-e frica … de ce mereu e frica la mijloc? de ce mereu viitorul ma ispaimanta? de ce oare pustiul e cel ce ma stapaneste mereu cand nu gasesc solutii? de ce nu te intreb cum sa ma descurc? de ce nu stii prin ce trec? de ce mi-e atat de greu sa trec prin asta? de ce nu e departarea care sa ne apropie sufletele? de ce imi pun mereu acel de ce?

as vrea sa dau si eu in chirie toate aceste sentimente confuze … poate si-or recapata linistea … poate voi reveni la normal … poate ca si viitorul va fi mai senin si mai plin de promisiuni … poate ca si acea ploaie va uni ceea ce desparte desertul … poate ca nici boschetari nu vor mai fi, dar nici milionari … poate as fi implinita, desi greu de crezut … Fat Frumos mereu se ascunde si nu vrea sa iasa …

de ce acum cand te-am gasit vrei sa dispari?  sper sa mai ramai … sa nu fiu din nou singura pentru ca este cert ca nu voi mai reusi sa depasesc toate cate le-am planuit impreuna

 

… alone in a huge world …

alerg mereu si de putine ori ma opresc sa imi dau seama care este motivul pentru care alerg cu aceasta viteza … frica e in sange si nu vrea sa iasa oricat de mult nu as forta-o … s-a transformat deja in lichidul vital fara de care nu mai pot exista. de  vina e propria-mi constiinta care a hotarat ca e mai bine sa sufere in singuratate decat sa se elibereze de povara unor ganduri sfasietoare. frica e mai simpla, mai usor de indurat, macina doar interiorul, nu da suspiciuni nimanui ca ceva ar fi gresit, te pazeste de orice contact cu cei din jur.

vreau sa cred ca sunt puternica, dar nu mai stiu ce inseamna a  fi puternic … a fi inchis in sine sau a putea avea un echilibru intern … nu cred ca voi mai rezista mult in acest ritm, iar asta nu ar insemna ca pur si simplu voi schimba ceva in mine … cred ca e prea mult. pur si simplu voi ceda si cine stie ce urmari va aduce aceasta cedare. as vrea sa spun stop, ajutor … dar de fiecare data imi dau seama ca sunt singura si nu ma poate auzi nimeni … asta e cel mai dureros … alone in a huge world …

vinovatul … probabil eu insami, oricum influenta celor din jur nu face nimic altceva decat sa mareasca dramatismul … momentele cand ai nevoie sa vorbesti cu cineva si nu e nimeni alaturi, iar agenda telefonica e prea mare ca sa poti suna pe cineva mi se par imposibil de depasit, insa nu stiu cum se face ca mereu trec peste ele … sa vie de vina playerul care e mereu plin cu muzica care ma face sa mai uit ca sunt singura persoana cu problemele astea? … probabil ca nici nu e o problema atat de mare … singuratatea e prea frumoasa in comparatie cu dialogurile interminabile despre lucruri absolut fara sens … probabil ca ea, singuratatea, e adevarat mea prietena