… inceput …

… inceput … de mijloc … de luna … dar totusi e un nou inceput … inceput de toamna …

de mult timp o asteptam si credeam ca imi va astampara dorul nebun … dorul de a alerga prin mine … de a ma regasi … de a comunica cu cea mai fina particica din mine … cu sufletelul meu … credeam ca ma va linisti, credeam ca va fi exact cea care va tempera totul … credeam … si inca mai cred … cred ca va veni … oricum timp mai este …

se spune ca cele mai trainice relatii se leaga anume toamna … am avut o teama ascunsa cu privire la acest anotimp si am incercat mereu sa il evit …. ce a fost sa fie a  inceput, a durat si s-a consumat in oricare alt interval de timp diferit de cel al frunzelor melancolice. nu stiu de ce de data asta e altfel, indiferent de faptul ca nimic nu e sigur, totul e aparent si nicidecum ideal … ceea ce e sigur e ca voi incepe o noua relatie, cu mine … independenta suna bine, doar ca e prea devreme pentru asta …. cu putin ajutor sper sa ma descurc

frunzele se tot aduna pe aleile singuratice desi nostalgicii plimbareti nu se sfiesc sa batatoreasca locurile de mult vazute de toti … si pana la urma, ce mai conteaza daca nu suntem nici columb, si nici macar america nu o descoperim? … descoperim o particica din sufletelul nostru, poate ca cea mai tainica si mai de neatins parte … cred eu ca asta e si farmecul anotimpului cu miros de gutui si nuci proaspat cazute de pe copac

imbulzeala gazelor nedumerite de racoarea diminetii te pune pe ganduri, nu te lasa sa te incumeti sa strabati frunzisul de la marginea parcului … si tot ceea ce iti ramane e sa ocolesti adaposturile fragile ale micilor gospodari stiind acolo, la capatul drumului, si la cealalta intrare in parc te asteapta ea sau el … si stii sigur ca ti-a pregatit o surpriza, ii poti citi in ochi bucuria si asta te alimenteaza sa nu te opresti aici … si continui pentru ca, intr-un fel oarecare asta e motivul pentru care deschizi ochii dimineata si ii inchizi seara … si chiar nu conteaza cat timp esti cu acea persoana pentru ca tu folosesti la maxim timpul pe care il ai, esti fericit si faci persoana de langa tine sa se simta incredibil … e un fel de crez pe care il urmezi mereu, indiferent de toate cele pe care le intalnesti … pur si simplu vrei sa fii fericit, desi fericirea are mai multe fete

vreau sa cred ca anotimpul pe care l-am ignorat mereu se va instala cu bine la mine, ca voi fi o buna gazda si, cine stie, poate ca va fi sa fie

PS. cantecul se incadreaza perfect in decor 🙂

 

căutarea

M-am trezit de dimineaţă şi căutam. Şi nu m-am putut linişti nici o clipă. Eu căutam. Dar ce căutam? Ce pierdusem? Nu-mi pot da seama. Dar căutam şi căutam şi căutam, de parcă era ceva important.

Am deschis geamul, iar minunatale fascicule multicolore mi-au atins pielea. Strălucirea aceea mi-a captat atenţia pentru câteva minute, dar nu m-a făcut să uit de faptul că eu căutam ceva. Şi totuşi, ce căutam? Aerul rece m-a trezit la viaţă, dar nu din concentrarea deplină. Eu căutam ceva. Pulberea fină ce ieşea de pe suprafaţa plapumei pe care o scuturam mă ajută să fac unele asociaţii. Oricum ştiam că nu era ceea ce căutam.

Printre zgomotoasele sunete ale ibricului, troncăneala vaselor de la bucătărie mi-am pierdut gândurile. Nu era momentul potrivit să mă gândesc. Cafeaua fierbea parcă mai greu decât oricând. Nu mai aveam răbdare, dar uite că nu trece mult timp şi văd cum deasupra ibricului o navetă spaţială se apropie şi se apropie de marginile sfârşitului. Ce se întâmplă? Nu mai sunt pe lumea asta? Chiar OZN-uri mă vizitează în bucătărie? … Nu, şi de data asta m-am pierdut în visare. Era doar cafeaua care îşi ieşise din matcă. Şi uite că nici asta nu era ceea ce eu căutam. Am savurat din cafea în timp ce buchiile din ziar îmi păreau cărbuni aprinşi ce îmi ardeau ochii.

Am hotărât că nu se merită să mai continui, aşa că am lăsat ziarele. Gustul dulce-amărui îmi oferea liniştea de care aveam nevoie. Era ceva ceresc în cafeaua aceea, iar pentru o clipă am crezut că am găsit. Pentru prima dată în scurta mea existenţă sentimentul satisfacţiei şi-a înfipt adâng încrederea în sufletul meu. Dar uite că prea mult am savurat eu din acea licoare, iar când când am văzut că se terminase mi-am dat seama că ceea ce căutam era mult mai profund.

Mi-am luat inima în dinţi şi am hotărât că ziua ce urma va fi una plină de căutări. Până la urmă tot era să găsesc ceea ce căutam. Şi am pornit eu, oraşul e mare, dar nu imens.

Gălăgia pieţii din apropierea casei mi-a dat de înţeles că nu era destinaţia perfectă.

Am luat-o la pas, pe vechea ulicioară a copilăriei presărată cu amintiri, zâmbete şi o doză mare de melancolie. Îmi dădusem seama că următoarea staţie a pribegirii mele este parcul cu flori albastre. Uitasem că florile părăsiseră plaiul nostru mioritic, metamorfoza le-a preschimbat în foi uscate de dor. Ceea ce rămăsese în urma lor erau doar frunzele sterpe. Căutarea se apropia de sfârşit şi simţeam asta. M-am întins pe frunzişul uscat. Sunetul pocnitor al frunzelor mă duse cu gândul la căutarea mea. Cu siguranţă nu îmi doream să se întâmple la fel ca şi cu cafeaua. Confortul provocat de uniunea cu natura era atât de neobişnuit. Ceva lipsea, nu ajungea ceva în tot peisajul.

Am scotocit prin geantă şi am dat de o carte. Am scos-o şi … surpriză. Asta era totuşi ceea ce căutam. Frunze şi cărţi, cărţi şi frunze. Mai bine suna totuşi FRUNZE DE CĂRŢI!