aripi de lacrimi

rasfoiam o agenda mai veche si am gasit ceva … ceva ce mi-a produs o buna dispozitie inexplicabila … gandeam original … gandeam fara un obiect al creatiei … era creatia mai pura … eram eu mai multimita … scriu aceste ganduri pe blog incercand sa imi recapat vechiul obicei … sper sa imi reusesca 🙂

…………………………………………………………………

aripi de lacrimi zboara spre intunericul suferintei. purul lor suflet nu poarta nici o vina pentru o astfel de soarta, insa ele sunt cela care ridica uneori ceea ce mai ramane viu in pozitivism, speranta si dorinta de a continua, de a persevera indiferent de situatie …

izvorate din mii de sentimente contradictorii, lacrimile intruchipeaza sfesnicul fidel al oricarei dezamagiri … incununeaza uneori succesul, insa insumeaza de fapt o munca imensa, nopti nedormite, ore de vesnica cautare si deceptii.

aproape mereu, la bine si la greu, lacrimele sunt cele care dau aripi indiferent de imprejurari. de e bine, speri la si mai bine, la lucruri si mai mari, la atingerea idealului, pe care cu siguranta nu l-ai intalnit, dar speri sa il gasesti …. lacrimile iti dau speranta sa speri in continuare.

de e mai rau, zbori cu ganduri la vremuri infloritoare, senine.

concluzia … nici una … si asta pentru ca lacrimile intradevar au aripi, insa destinatia niciodata nu este cunoscuta. cand si mai apar incerc sa virez spre lumina …

 

suflet boschetar

nu e prima data cand constientizez faptul ca versurile cantecelor pe care le ascult au o influenta directa asupra mea … iata cum se face ca si de data aceasta am dat de un cantec care ma rascoleste cu toata puterea. desi nu imi descrie adevarata stare in care ma aflu, a reusit cu o maiestrie care rareori reuseste sa ma doboare sa imi reverse emotiile prin lacrimi …

ce s-a intamplat?

mi-am dat seama ca nu tot ceea ce vrem poate fi cu adevarat al nostru, prezentul e mai important si cu mult mai frumos decat ceea ce rezerva viitorul …

daca ar fi sa parafrazez vorbele cantecului, insa din perspectiva mea cred ca ar fi ceva de genul: dragostea nu are margini, milionarii nu o pot cumpara, boschetarii sunt cei ce duc in spate povara acestei atrocitati cu chip frumos … dragostea nu are limite, nu are unitate de masura … daca ar fi sa fie data in chirie, nici banii nu ar mai avea  valoare … saracia mistuie fiinta in lipsa celei pereche, doar datorita dragostei nebune si in pustiu ar ploua …

ceea ce ma framanta pe mine … incet ajung boschetar desi nici nu stiu ce e cu mine … incep sa ma usuc, desi nici nu am motiv real, sa fac ceva nu pot, mi-e frica … de ce mereu e frica la mijloc? de ce mereu viitorul ma ispaimanta? de ce oare pustiul e cel ce ma stapaneste mereu cand nu gasesc solutii? de ce nu te intreb cum sa ma descurc? de ce nu stii prin ce trec? de ce mi-e atat de greu sa trec prin asta? de ce nu e departarea care sa ne apropie sufletele? de ce imi pun mereu acel de ce?

as vrea sa dau si eu in chirie toate aceste sentimente confuze … poate si-or recapata linistea … poate voi reveni la normal … poate ca si viitorul va fi mai senin si mai plin de promisiuni … poate ca si acea ploaie va uni ceea ce desparte desertul … poate ca nici boschetari nu vor mai fi, dar nici milionari … poate as fi implinita, desi greu de crezut … Fat Frumos mereu se ascunde si nu vrea sa iasa …

de ce acum cand te-am gasit vrei sa dispari?  sper sa mai ramai … sa nu fiu din nou singura pentru ca este cert ca nu voi mai reusi sa depasesc toate cate le-am planuit impreuna