martie ′92 – eroii nu mor niciodată

„Un strat de morți se așează peste altul și se preface în pământ; în praf, în uitare. „

(Victor Barsan, Masacrul inocenților, București, 1993)

încet, încet devenim stafii … stafii ale propriului trecut, trecut uitat și îngropat în negura uitării și a nepăsării.

a mai trecut un an, precum au trecut și alții înainte … 19 la număr. oare câți vor mai trece? cât timp vom uita de noi, de durerea noastră, de ceea ce ne-a marcat existența și devenirea? cât timp vom mai șterge cu buretele rănile încă sângerânde ale celor ce au luptat pentru libertate, integritate și independență? suntem noi oare demni de numele de român? … și dacă cuiva nu-i convine numele de român, e perfect valabil și cel de moldovean, cu toate că în acest caz motive pentru care să fie mândru și demn de numele ce-l porți e și mai mic.

au trecut 19  … vor mai trece probabil încă pe atât și situația va rămâne neschimbată … probabil … cu toate că sper și tind să cred că filele uitării vor fi înlocuite de cele ale renașterii … renașterii bunului simț față de ceea ce înseamnă istorie, neam și memorie

vreau să cred că memoria celor ce și-au pierdut viața în războiul de pe Nistru este vie și va rămâne vie în inimile tuturor, indiferent de guvernare și de impedimentele timpului