aripi de lacrimi

rasfoiam o agenda mai veche si am gasit ceva … ceva ce mi-a produs o buna dispozitie inexplicabila … gandeam original … gandeam fara un obiect al creatiei … era creatia mai pura … eram eu mai multimita … scriu aceste ganduri pe blog incercand sa imi recapat vechiul obicei … sper sa imi reusesca 🙂

…………………………………………………………………

aripi de lacrimi zboara spre intunericul suferintei. purul lor suflet nu poarta nici o vina pentru o astfel de soarta, insa ele sunt cela care ridica uneori ceea ce mai ramane viu in pozitivism, speranta si dorinta de a continua, de a persevera indiferent de situatie …

izvorate din mii de sentimente contradictorii, lacrimile intruchipeaza sfesnicul fidel al oricarei dezamagiri … incununeaza uneori succesul, insa insumeaza de fapt o munca imensa, nopti nedormite, ore de vesnica cautare si deceptii.

aproape mereu, la bine si la greu, lacrimele sunt cele care dau aripi indiferent de imprejurari. de e bine, speri la si mai bine, la lucruri si mai mari, la atingerea idealului, pe care cu siguranta nu l-ai intalnit, dar speri sa il gasesti …. lacrimile iti dau speranta sa speri in continuare.

de e mai rau, zbori cu ganduri la vremuri infloritoare, senine.

concluzia … nici una … si asta pentru ca lacrimile intradevar au aripi, insa destinatia niciodata nu este cunoscuta. cand si mai apar incerc sa virez spre lumina …

 

… inceput de sfarsit …

ziua se cunoaste se cunoaste dupa cum se incepe, dar ce se intamplata cu cei ce nici nu au iesit din noapte? noapte viselor si a sperarii, a intunericului in cele din urma? raman ei acolo sau sunt treziti din acea noapte vesnica a subconstientului? se conformeaza ei realitatii dure in care trebuie sa continue sa mearga chiar daca nu mai e aproape luna sa le lumineze calea? il accepta ei pe soare ca inlocuitor al celei care le stia toate secretele sufletului amarat? cine ii va alina daca vor cadea?

si eu mi-am pus aceste intrebari imediat ce mi-am dat seama ca nu mai e cea a fost … tot eu sunt, dar oricum … intr-o alta forma. e ultima zi … ultima zi a acestui ciclu ireversibil si necesar existentei mele ulterioare. ma asteptam altfel sa treaca, sa fac mai multe nebunii, dar nu iti schimbi firea peste noapte.  le multumesc totusi parintilor ca au reusit sa ma aduca pana la varsta asta fara a intampina careva devieri intr-un oarecare fel.

eu … deja am pasit in ceea ce conventional este numit majorat … am 18 ani … om mic in lumea asta mare. ceea ce imi da totusi intrederea ca nimic nu se diferentiaza atat de mult de ceea ce a fost pana acum este atitudinea mea fata de lumea ce ma inconjoara. mereu in opozitie si mereu mai diferita decat tot ceea ce are loc impotriva firii mele si a conceptiei mele despre viata si existenta in general. sper sa reusesc sa pastrez aceste trasaturi si in urmatorul ciclu, sa nu ma daram la fel ca frunza in vant, sa raman in pozitie verticala  in ciuda tuturor greutatilor.

 

franturi de ganduri neterminate …

speranta moare ultima.eu as vrea altceva sa moara ultima,iar speranta sa nu mai existe deoarece e simbolul incertitudinii.trebuie sa lucram din greu la asta insa nu stiu daca are rost … in singuratate nu poti face nimic altceva decat sa speri

exteriorizeaza-ti sentimentele cat poti tu de mooolt,sa nu ajungi sa simti ca timpul a trecut in zadar.nu e de ajuns sa simti … trebuie sa mai spui de acest fapt pentru ca nu toti observa ce sentimente ai.viata e atat de scurta, clipele sunt atat de neinsemnate cand nu ai ceea ce iti doresti … sau ceea ce iubesti.as vrea si eu,dar …. distanta e mare … vorbele scumpe … puterea e mica

viata e prea scurta ca s-o pierzi pe nimicuri … traieste cu adevarat, fara remuscari si suferinte.zambeste celor care te fac sa suferi si nu lua la suflet tot raul din lume.viata te face mai puternic daca reusesti sa treci peste momentele grele.sunt sigura ca voi trece si eu peste ele si voi fi fericita cand in cele din urma voi reusi

depaseste greutatile pentru ca dincolo de ele e adevarata frumusete a vietii. acolo poti gasi si adevarata iubire si cine stie … poate ca vei fi fericit

Singura in noianul imens al zapezii inegalabilului trecut.

 

teoria chibritului

mereu la inaltime, incerci sa duci o viata care sa corespunda cu ceea ce cere societatea sau mai bine zis accepta ea. nu mai conteaza ceea ce ne dorim noi, ce simtim si ceea la ce am visat mereu.  rutina zilnica face in asa mod incat toate aspectele vietii sa devina uniforme, fara sens de multe ori si fara o valoare personala. fericirea se vede numai daca este in varful unui munte, insa nu se tine cont ca e destul de greu sa ajungi acolo, iar intregul drum parcurs are o importanta si o valoare mult mai mare. totul tine de viziunea noastra si de ceea ce vrem noi sa vedem. materialismul ne priveaza de adevaratul sens al vietii si de ceea ce implica el. e mult mai usor sa aruncam cu gunoi de vorbe in sufletele celor dragi decat sa le alinam durerea si speranta. poate ca e un mod de afirmare, o rabufnire interioara ce nu isi poate gasi o altfel de exprimare, sau cine stie, poate ca noi insine vrem ca lucrurile sa evolueze astfel … toate acestea sunt doar o parte din acele lucruri care alcatuiesc teoria interminabila a chibrutului … probabil ca toti constientizeaza aceste lucruri, insa nu prea multi incearca intr-un oarecare fel sa schimbe aceste lucruri … sper totusi ca eu voi reusi sa fac ceva in ceea ce priveste viata mea si a celor din jurul meu