M-am trezit de dimineaţă şi căutam. Şi nu m-am putut linişti nici o clipă. Eu căutam. Dar ce căutam? Ce pierdusem? Nu-mi pot da seama. Dar căutam şi căutam şi căutam, de parcă era ceva important.
Am deschis geamul, iar minunatale fascicule multicolore mi-au atins pielea. Strălucirea aceea mi-a captat atenţia pentru câteva minute, dar nu m-a făcut să uit de faptul că eu căutam ceva. Şi totuşi, ce căutam? Aerul rece m-a trezit la viaţă, dar nu din concentrarea deplină. Eu căutam ceva. Pulberea fină ce ieşea de pe suprafaţa plapumei pe care o scuturam mă ajută să fac unele asociaţii. Oricum ştiam că nu era ceea ce căutam.
Printre zgomotoasele sunete ale ibricului, troncăneala vaselor de la bucătărie mi-am pierdut gândurile. Nu era momentul potrivit să mă gândesc. Cafeaua fierbea parcă mai greu decât oricând. Nu mai aveam răbdare, dar uite că nu trece mult timp şi văd cum deasupra ibricului o navetă spaţială se apropie şi se apropie de marginile sfârşitului. Ce se întâmplă? Nu mai sunt pe lumea asta? Chiar OZN-uri mă vizitează în bucătărie? … Nu, şi de data asta m-am pierdut în visare. Era doar cafeaua care îşi ieşise din matcă. Şi uite că nici asta nu era ceea ce eu căutam. Am savurat din cafea în timp ce buchiile din ziar îmi păreau cărbuni aprinşi ce îmi ardeau ochii.
Am hotărât că nu se merită să mai continui, aşa că am lăsat ziarele. Gustul dulce-amărui îmi oferea liniştea de care aveam nevoie. Era ceva ceresc în cafeaua aceea, iar pentru o clipă am crezut că am găsit. Pentru prima dată în scurta mea existenţă sentimentul satisfacţiei şi-a înfipt adâng încrederea în sufletul meu. Dar uite că prea mult am savurat eu din acea licoare, iar când când am văzut că se terminase mi-am dat seama că ceea ce căutam era mult mai profund.
Mi-am luat inima în dinţi şi am hotărât că ziua ce urma va fi una plină de căutări. Până la urmă tot era să găsesc ceea ce căutam. Şi am pornit eu, oraşul e mare, dar nu imens.
Gălăgia pieţii din apropierea casei mi-a dat de înţeles că nu era destinaţia perfectă.
Am luat-o la pas, pe vechea ulicioară a copilăriei presărată cu amintiri, zâmbete şi o doză mare de melancolie. Îmi dădusem seama că următoarea staţie a pribegirii mele este parcul cu flori albastre. Uitasem că florile părăsiseră plaiul nostru mioritic, metamorfoza le-a preschimbat în foi uscate de dor. Ceea ce rămăsese în urma lor erau doar frunzele sterpe. Căutarea se apropia de sfârşit şi simţeam asta. M-am întins pe frunzişul uscat. Sunetul pocnitor al frunzelor mă duse cu gândul la căutarea mea. Cu siguranţă nu îmi doream să se întâmple la fel ca şi cu cafeaua. Confortul provocat de uniunea cu natura era atât de neobişnuit. Ceva lipsea, nu ajungea ceva în tot peisajul.
Am scotocit prin geantă şi am dat de o carte. Am scos-o şi … surpriză. Asta era totuşi ceea ce căutam. Frunze şi cărţi, cărţi şi frunze. Mai bine suna totuşi FRUNZE DE CĂRŢI!
totusi inca o durea ceva … ii parea rau ca nu a reusit sa ii spuna lui cat de mult il iubeste, cat de mult inseamna el pentru ea … stia ca e sfarsitul dar nu putea face nimic … era mai simplu asa
calimara de amintiri 